motto:
"Pt ce noi, oameni ai unei culturi care apune, nu ne putem bucura de clipa? De ce nu putem ramane inchisi in noi insine? De ce umblam dupa expresie si dupa forma incercand sa ne golim de continuturi si sa sistematizam un proces haotic si rebel? Rationalizarea este artificializare.Procesul ei constructiv neglijeaza unicitatea si irationalitatea din fenomenul realului..." (Emil Cioran, "Pe culmile disperarii", unul din pasajele mele preferate)
Delegatie de o zi in Brasov. Nimic special, doar mers, trebaluit si intors la gri-ul bucurestean... Am mers cu masina unei colege, alaturi de inca o a doua colega. Trei oameni, doar atat... Mi-am propus sa savurez fiecare moment al acestei zile... Eram efervescenta, pt ca Brasovul este orasul meu de suflet... Chiar daca numai centrul vechi pastreaza acea "puritate", acea atmosfera speciala, eu tot sunt convinsa ca vreau sa ma trezesc dimineata si sa vad muntele. Nu stiu daca este orasul sau incarcatura emotionala cu care l-am investit... desi daca sunt sincera voi recunoaste ca e mai degraba vorba de varianta numarul doi. Iubesc Brasovul pt ca in sufletul meu el ramane locul acestei revelatii: A te trezi de dimineata privind muntele urcand in cer este a trai in suflet cu constientizarea infinitului, infinitul nostru de provenienta, infinitul vietii noastre interioare; inseamna sa vezi simbolul transformarii si transfigurarii aievea, inseamna sa inveti sa traiesti intr-un mod liber, pur, aviciat; inseamna sa vezi, sa crezi, sa iubesti, sa existi... In mod clar pt mine, Brasovul este mai mult decat un simplu oras de munte.. Cum sa nu ma bucur de revedere?! Drumul ... huh! Ei bine, nu am putut deschide geamul pt ca din drag de tehnologie si "alergie la praf" posesoarea masinii a preferat sa "dea drumul la filtre" .... chiar si-asa, aerul proaspat inunda masina, spre marea mea bucurie... Puteam sa imi umplu plamanii cu "guguloaie" invizibile de aer oxigenat, pur, frumos... Mi-am lasat ochii sa se imbaieze in peisaj si as fi ascultat tacere... Dar urechile imi auzeau o sporovaiala semi-profesionala si am inceput sa ma las cufundata in mine insami... Mi-am amintit pasajul din motto. Multi spun ca Cioran e deprimant. Pe naiba! Lucid cu fiecare fibra! Oamenii nu inceteaza sa ma uimeasca... Vad cu ochii mei cum oamenii prefera sa fuga de sine, se pierd intr-un cotidian al pietei de consum, adica intr-o lume falsa. De unde aceasta teama de a fi cu sine? De ce teama de tacere? O fiinta este o bogatie de trairi... Sa ii fie teama omului sa simta, sa fie temerile atat de puternice incat sa inhibe omul de la a trai? Eram uimita de limitele pe care ratiunea le impune. E ceva de care ma lovesc puternic in ultima perioada. Am o logica de bun simtz si am noroc ca pot mentine un "high level" si pe parte rationala, dar cred cu tarie ca este mult mai mult de atat, ca viata e legata intrinsec de "a trai", ceea ce ne duce la trairi... Ca sa intelegeti ce spun... La un moment dat, abila soferita remarca, la cateva minute zdravene de cand exclamasem "miros de cetina!" ca... "miroase a braaad!" (no, really! eram pe munte, a ce sa fi mirosit?!). Cealalta colega ii raspunde pe un ton atat de prietenos ca imi venea sa rad: "Da! Dragamea suntem la muntee. Acestia sunt brazi.. brazi adevarati, nu din aia de plastic..." Am savurat remarca impreuna cu o gura de aer imbatator ca aroma si m-am intors cu atentia la peisaj, la verde, la ... ce admiam eu acolo.. Am fost frapata ca, dupa ce ne terminasem si noi treburile, ca oamenii (sau "oamele"), driverul nu ne-a lasat decat un sfert de ora (care s-a lungit la o ora de stat pe langa masina) sa "salutam orasul"... Avea doua griji... Cum sa explic? Viata e limitata, nu neaparat de timp in sine ci la ceea ce facem cu timpul asta... Daca tot eram acolo, treburile pt care isi facea griji erau la o distanta de 3 ore de mers cu masina... Ce anume sa regrete?!?! Ce?! Nimic nu putea fi schimbat... Ce sa mai fi ramas decat clipa? bucuria unei clipe.. Efemeritatea sau persistenta in minte si suflet a unei clipe e data de atitudinea pe care o luam vis-a-vis de ea. E dreptul, libertatea si alegerea noastra daca sa alegem bucuria unui moment sau sa ucidem in noi insine insasi samanta acestei bucurii. Daca tot eram "captive", puteam admira, puteam savura.. eu asta am ales. Eram captiva driverului, dar numai spatial (daca era dupa mine dadeam fuga in centrul orasului sa admir... sau poate in Poiana..). Driverul a ales lamentarea... am lasat-o in suferinta pe care si-o alesese.... Insa m-am intrebat cum poate fi o astfel de viata. Cat pierdem uneori plangand un conditional-optativ: "daca...", cuvantul care spulbera pista de zbor pe care se incadreaza, in mod firesc, sufletele noastre... Am ales altfel. Iubesc viata. Nu pt un motiv anume, ci pt viata insasi, pt ca este minunata, ca si aerul rece de munte, ca soarele care imi mangaia spatele, ca vantul care imi alinta parul, ca apusul in care sufletul meu s-a topit, ca noaptea in care mi-am gasit liniste... Viata! Noapte buna. Nu va fie teama de tacere: sufletul vostru are multe sa va spuna... ia dupa ce va fi terminat de povestit voua insiva.. dupa aceea nu o sa mai fiti decat voi.. liberi sa va bucurati de ceea ce este, in acest loc, in acest moment.. veti putea plange laptele varsat, dar nu v-ar veni sa o faceti... Azi, aici, acum.. este atat de minunat!