Libertatea de a nu da socoteala

Libertatea de a nu da socoteala....
Experientele mele (extrem de variate) alaturi de Marina (mama) au inclus o multime de faze de tipul "nu doresc nici potentialilor dusmani!"....
Astazi vorbeam cu o prietena. In relatia ei de cuplu intervin asa: Lipsa de intimitate care atrage lipsa confortului psihologic si faptul ca trebuie sa dea socoteala alor ei unde merge, "da'" ce face (chiar si curiozitatea parinteasca e stresanta uneori), ce program si-a facut, cum se inteleg, "e bine?!", plus ca "e treaba acasa" sau "e nevoie de tine acasa"...
Eu, in schimb...
Am ajuns la faza in care am casa mea, banii mei, timpul meu liber, nu tre sa spun nimanui unde ma duc, ce fac, cu cine, din ce motiv.. deepshit-uri de ac gen. Chiar sunt un om 100% liber si responsabil cu libertatea mea.
Si iarasi, atata mi se rupe de ceea ce cred ceilalti despre mine incat nu ma intereseaza. Aaaa... m-am exprimat clar, sper. La fel, daca am nevoie de un "second opinion" este alegerea mea in totalitate cui cer sfat sau ajutor. Pur si simplu nu am nici limite nici restrictii.
Adevarat ca 24 de ani am avut suficient de scurt si gros "lantul de gat" si nu as mai vrea sa repet experienta in vecii vecilor si in nici o viata viitoare! Amin!
Din pacate unii inca mai trec prin momente- criza.
Aseara vorbeam cu un prieten care avea timp, chef de vorba si "cent"-ul (vechiul abonament cnx/ vodafone cu "centul pe minut in week-end"). Si ma sunase cand eu stateam instalata confortabil cu agenda in brate. Ce era agenda?! Ultimul carnet personal in care nu am mai scris din aprilie 2005! Amicul meu spunea ca nu gasea utilitatea carnetelor personale. Io... Cum sa zic?! Sunt amnezica! Rau! Pe mine nu ma poate intreba cineva cum a fost cutare poveste de acum... nu-stiu-cat timp, pt ca habar nu am.. Tre sa "consult agenda". Uit, nu e ceva ce vreau ci ceva care se duce-n ma-sa din memoria mea. E ca un " by default setting".
Si acum... Sa inteleg pe ceilalti ca pe mine insami....
Noroc cu prietena mea!
Astazi imi spunea cum se simtea ea, impartita in 3 parti. Intre datorie fata de genitori + afectele de rigoare, intre ce vrea ea sa faca, ce vrea si al ei sa faca, intre "trebuie si vreau".
Candva, de mult, acum vre-o 5-6 ani, oamenii incercau sa imi scoata din cap cuvantul "trebuie". Dar eu, in mine, stiam ca "trebuie" determina un ceva ce nu imi apartinea.... Cui sa explic?! Eram doar eu cu mine pana la urma si intr-un fel sau altul trebuia sa il accept pe "trebuie" ca parte a vietii mele de atunci. Era limita lantului. Am incercat sa il transform in "vreau" ca si cum as fi vrut sa ma mint... Da, in ultimii ani am devenit alergica la "trebuie". Daca imi spui "trebuie sa..." atunci in mod cert inteleg "sa nu faci aia!"- n-o voi face nici daca stai in cap atata vreme cat "trebuie". I fucking hate the word!
In seara asta vorbeam cu prietena mea... Trecutul meu ma ajuta sa inteleg prezentul altora...
Si ma gandesc ca uneori am tendinta de a-i lua pe cei care ar putea fi ca mine (liberi) dar nu sunt ca fiind lasi.
Ce pacat ca uit!
Ce bine ca am de unde sa-mi amintesc!
Ce naspa ca altii tre sa treaca prin experiente relativ asemanatoare.. Dar bine ca sunt cateva variante testate de mine inainte si nu mai tre sa isi bata si-altii capul prea tare cu ele...
A fost interesant:
"Bah, si asa imi vine uneori sa imi iau campii!" - "Ohooo, cat de bine te inteleg!"
"Si vezi asa ca ..." - "Da, exact asa este!"
"Bah, dar cand 2 oameni sunt doar ei singuri e altceva!" - "Da, bai, normal!"
"Si cand incep intrebarile-alea iti vine sa te-mpusti" - "Categoriiiic!"
:))))))))))))))))) Ne-neee, io nu mai vreau sa traiesc aia, defenetly!